[-Prolog-]

O poveste este un sir de intamplari si evenimente. Unele determina pe altele, altele influenteaza pe celelalte, celelalte sunt legate un pic de cateva, iar cateva pot sa nu aiba nici o legatura cu toate celelalte. In unele cazuri lucrurile se aseaza frumos si toata lumea e multumita, iar planurile sunt indeplinite. Dar in realitate, nimic din aceste lucruri nu este valabil. Nu exista planuri care sa cuprinda totul, participantii nu au aceleasi scopuri, iar rezultatele... Ele nu sunt determinate de nimic, nu sunt influentate de ceva, nu sunt indeplinirea a ceva. Nu, ele doar se intampla, iar totul merge mai departe, fie ca lucrurile se intampla intr-un fel sau in altul. Si nimic nu schimba asta.

Ceea ce urmeaza sa vezi nu este o poveste, ci o reprezentare a realitatii. Nu e adevarul, nu e raspunsul final, nici macar greselile nu vor fi aratate ca altceva decat ce au fost din punctul de vedere a acelei reprezentari. Este dovada ca ceea ce facem noi este mic si in acelasi timp mare, oricat de paradoxal suna. O lupta in care fiecare vrea sa iasa invingator si nimic nu e stabil. Nu a trecut mult de la ultima inclinare a balantei, una din multele. Dar sa nu ne precipitam.

Era inceputul lunii iunie. Intr-o zi obisnuita, intr-un oras ca oricare altul si pe o strada normala cineva pasea rapid si apasat. Nimic anormal, aceasta persoana niciodata nu a facut economie de energie in mersul sau obisnuit, asa ca ceea ce pentru altii ar fi fost un efort, pentru el era ceva absolut normal. Nu ca ar fi contat, nimeni nu mergea alaturi de el, deci nici macar nu se punea problema ca cineva sa tina ritmul. Nu, mereu el a avut ritmul lui si nimic nu i l-a perturbat.

Era spre seara, iar el se intorcea dupa inca o zi de scoala. De regula vedeai grupuri de oameni plecand de la ore, vorbind, glumind, facand planuri pentru vacanta. El nu intra in aceasta categorie, mersul singur pana acasa era ceva normal. El si gandurile sale. Si ii placea asa.

Intrand pe usa casei sale, un "bine ai venit acasa!" il intampina, urmat de un "cum a fost azi, M?". Nu avea prieteni, nu era omul care sa se amestece cu grupurile, dar ii avea pe ei. Intr-un fel era multumit asa, dar realitatea era ca isi dorea mai mult. Si de ce sa nu gandeasca asa? Singuratatea este doar un mod de a-ti petrece o parte a timpului, pana la urma. Nu o spunea niciodata, dar el se uita in jurul lui, la colegii lui, si stia ca-si doreste ceea ce aveau ei. Ceea ce tinea si mai putin sa recunoasca era ca nu avea curajul de a face pasii necesari de a compensa lipsurile pe care le avea in aceasta materie. Orgoliul sau era suficient de mare incat sa ii fie un obstacol, iar frustrarile create ii erau ca niste pietre de moara si il consumau. Un tanar obisnuit, asadar.

A doua zi era ultima zi a acelui an de scoala, cu festivitatea de premiere. Lume multa, asa cum era de asteptat. Ca de obicei, un politruc isi facuse aparitia pentru a da un discurs. Nici nu stia ce functie avea, important era ca el era prieten cu directorul liceului. Ce nu fac prietenii unii pentru altii! Omul statea cu o postura aroganta pe unul din scaunele aduse din salile de clasa, asteptand momentul pentru care a venit acolo, in timp ce cativa profesori se agitau pentru a pune la punct microfonul si ce mai era necesar. Nu a asteptat mult, marele sau moment era pe cale sa inceapa.

Invitat la microfon cu un text sforaitor, omul se duce mandru si incepe sa-si spuna poezioara sub privirile aproape deloc interesate ale elevilor din fata lui. Dintr-o data, expresia omului de la microfon se transformase intr-una de spaima in timp ce se uita undeva in departare. M nu apucase sa se intoarca pentru a vedea ce se intampla acolo in spate, ca un foc de arma rasunase puternic. El incremenise, sunetul de arma rezonand in interiorul mintii sale, fiecare reverberatie facandu-l parca si mai intens. In jurul sau, haos, tipete, oameni si copii alergand in toate directiile, iar el se simti parca tras de masa de oameni care incerca sa scape de acolo. In mijlocul acestui tumult, ceva din interiorul lui M parca a pocnit. Sunetul focului tras nu se mai auzea, precum nici tipetele oamenilor. Si-a intors privirea inspre directia in care se uita politrucul cu spaima inainte. Multi oameni speriati, alergand inspre iesirea din curtea liceului, dar in randul lor era cineva care nu mergea in aceeasi directie cu ceilalti. Era neclar, deoarece se strecura printre oameni, dar se vedea ca are un pistol si ca se indrepta inspre mica scena improvizata pe care se afla pupitrul. M, cu privirea focalizata asupra acestuia, fara sa mai stea pe ganduri a inceput sa alerge si sa se strecoare inspre directia acestuia. Mergand tot mai repede, M se apropia de el si inca era neobservat de catre acesta.

Abia cand ajunsese foarte aproape de acesta, tragatorul l-a vazut si a incercat sa isi indrepte arma inspre M pentru a-l opri. Insa M a avut un reflex neobisnuit pentru el, s-a repezit in tragator, apucandu-i mana in care tinea pistolul ca sa i-o dea la o parte. Placajul facut de M l-a aruncat in spate pe tragator, iar odata ce au atins solul, cei doi au intrat intr-un meleu agresiv. Parca insetat, M lovea si lovea si lovea in incercarea de a-l imobiliza pe respectivul, iar intr-un final a reusit, cine stie cum, sa puna mana pe pistol.

Ridicandu-se in picioare, indrepta pistolul catre tragatorul aflat inca la pamant. "Ramai acolo unde esti" striga puternic M, cu o incredere nespecifica lui. Ceva i-a distras atentia si a aruncat privirea putin in stanga sa. Oamenii fugisera din curte, dar mai era cineva acolo, alergand inspre M si scotand un pistol de la brau. Fara sa gandeasca, M smuci bratul cu care tinea pistolul, tinti inspre acest al doilea individ si ciupi tragaciul. Reflexul a fost atat de rapid incat respectivul, lovit in abdomen de acel glont, nu mai apucase sa isi scoata arma si se prabusi la pamant.

Sunetul provocat de focul armei a rasunat iarasi in urechile lui M. De data aceasta au actionat ca un mic soc electric, facandu-l sa tresara. Acea energie care l-a impulsionat in momentele anterioare a disparut ca prin farmec, M ramanand cu pistolul in mana, indreptat spre corpul cazut in departare, nemaistiind ce sa faca. Omul de la picioarele sale incepuse sa se dea in spate, privind speriat inspre M. Vazand aceasta, M striga iarasi "Stai acolo unde esti", de data asta cu o voce sparta si subtiata, iar mana tremuranda. Asa cum era de asteptat, efectul nu a mai fost acelasi, omul reusind la un moment dat sa se ridice in picioare si sa o traga la fuga. Iar in tot acest timp, M, cu o privire confuza pe fata sa, cu pistolul indreptat intr-o cu totul alta directie decat cea in care se afla tragatorul, repeta cu o voce aproape tacuta "stai acolo...". A ramas asa in timp tragatorul a fugit suficient de departe incat sa nu mai fie in raza lui M. Nu ca ar fi contat cu ceva, M parea incapabil sa mai reactioneze in vreun fel.

In jur era liniste. Nimeni nu avea curajul sa se duca in acel loc ca sa vada ce s-a intamplat. Din departare se auzea un forfot infundat, probabil cei care au fugit de acolo. M se uitase incet inspre pupitru, doar ca sa-l vada pe politician cazut intr-o balta de sange. Nu simtea ca are suficienta energie pentru a vedea daca acesta mai era in viata sau nu, socul a ceea ce a facut rasuna in continuare in interiorul mintii sale. Era ca si cum nu mai era loc pentru nici un alt gand datorita importantei situatiei in care se gasea.

Reactia lui era una perfect normala. Crescuse intr-o lume normala, era un baiat la locul lui, introvertit, cine nu ar fi reactionat precum el dupa asemenea intamplari? Tocmai omorase pe cineva intr-un puseu care l-a luat total prin surprindere. Era ca si cum nu mai era el, ci o cu totul alta persoana, una pe care nu o mai cunoscuse niciodata. Nici nu stia ce il speria mai tare, transa sau aceasta persona care s-a ivit in cadrul transei?

Intr-un final venisera si politistii la fata locului. Acolo gasisera cele doua cadavre si pe M, intins pe jos si privind in gol, cu un pistol aruncat undeva intr-o parte. El nu mai auzea nimic si nu mai vedea nimic, tot ceea ce i se spunea trecea prin el. Nu stia ce se intampla in jurul sau, totul era in ceata si nimic nu mai conta, doar gandurile adanci in care era agatat. Si asa trecuse aceasta zi.

A doua zi nu se trezise in patul lui de acasa. Era intr-un salon de spital. Si-a amintit destul de repede de ce se intamplase in ziua anterioara, dar acuma socul nu mai era atat de puternic. Intrebarile persistau, dar macar era functional. In partea cealalta a camerei erau parintii sai, care indata ce l-au vazut trezindu-se, au tresarit de pe scaunele lor si s-au apropiat de pat. Privirile lor erau o combinatie de ingrijorare si frica, prezenta lor avand o incarcatura aproape nelinistitoare din cauza aceasta. "Cum te mai simti?" a fost prima intrebare. In alte contexte, nu ar fi reprezentat nici o problema, dar in acest context M se simtea extrem de nelinistit de implicatiile raspunsului. Incerca sa spuna ceva, dar ii era extrem de greu sa isi miste gura, ca si cum avea o greutate imensa atarnandu-i de maxilare.

"N-nu stiu. Ce s-a intamplat?", tremura vocea lui M.

"Politia te-a gasit acolo, nu ai scos nici un sunet toata seara.", veni raspunsul.

Inainte sa mai incerce M sa spuna ceva, ei au continuat: "Nu te chinui sa ne raspunzi acuma. O sa vina mai incolo un consilier sa poarte o scurta conversatie cu tine si sa lucreze cu tine pentru a te ajuta. Si vreau sa stii ca noi doi suntem alaturi de tine orice ar fi."

Reactia imediata a lui M a fost sa izbucneasca violent in lacrimi, coplesit de tot ceea ce simtea in acel moment. Parca in acel moment i se ridicase o piatra de pe inima, grija ca cei mai importanti oameni din viata sa ar fi ingroziti de el se evaporase. Cateva minute bune tot ce au facut cei 3 a fost sa stea imbratisati, M varsandu-si sufletul cat pentru 10 zile precum cea anterioara. Ceva vreme mai tarziu, se auzise un ciocanit discret la usa, era consilierul. Cu o atitudine amabila, se prezentase, rugandu-i pe parintii lui M sa il insoteasca un scurt moment pe hol pentru a discuta ceva cu ei.

Acel "scurt moment" nu era atat de scurt precum parea, dar M astepta, nu avea ce sa faca oricum. Statea in patul sau, incercand sa se adune pentru intrebarile care urmau sa i se puna. Ce s-a intamplat in mintea sa? Ce l-a determinat sa alerge inspre tragator? De unde acea stare? "Nu stiu, m-a prins o stare, asa..." incepea sa isi gandeasca un raspuns, parca pentru el. Si tot macina el la variante si posibilitati, pana cand dintr-o data... un raspuns clar! Ca o scanteie scurta, in intunericul din mintea lui aparuse o limba subtire de lumina, o crapatura prin care intra lumina de afara dar care a fost acoperita aproape imediat. In acea fractiune, raspunsul pe care-l cauta nu era unul pe care-l cauta cu ardoare pentru linistea lui, ci era o realitate fireasca, un lucru absolut obsnuit si natural care nu avea nevoie de explicatii. Si acuma M tot incerca sa reparcurga sirul de ganduri care i-a dat acea scanteie, ca si cum umbla pe o carare montana serpuita in mod repetat, poate-poate obtine acelasi rezultat. Iar neobtinerea acestuia il facea din ce in ce mai confuz.

In mijlocul acestui proces, consilierul s-a intors in salon, de data asta singur.

"Scuze ca te-am facut sa astepti, aveam niste treburi administrative de discutat cu parintii tai. Esti pregatit sa purtam o discutie?"

"Cred ca da.", afirma M cu o doza de nesiguranta

"Nici o problema, ai trecut prin multe totusi. Ce ar fi sa incepi sa povestesti ce s-a intamplat?"

"Pai era ultima zi de liceu si era festivitatea de premiere. La pupitru urcase cineva si incepuse sa faca un discurs, cand dintr-o data...", moment in care vocea lui M se opri.

"Nu-i nimic M, ia-ti cat timp ai nevoie."

Dar M nu avea probleme in a relata pe scurt ce se intamplase, nu din acest motiv luase pauza. In timp ce isi amintea de sirul evenimentelor, a simtit iarasi scanteia aceea. De data asta era mai puternica, dar tot pentru o clipa prea scurta pentru a se lamuri despre ce era vorba.

"M?"

"Da, scuze. Unde ramasesem?"

"Spuneai ca cineva acorda un discurs."

"Asa, si in mijlocul acelui discurs s-a auzit o bubuitura, ca un foc de arma. M-am intors, l-am vazut pe tragator in mijlocul multimii agitate. M-am indreptat inspre el, m-am repezit la el si am incercat sa-i iau pistolul. Cand i l-am luat, l-am vazut pe altul indreptandu-se inspre mine cu arma in mana, asa ca am tras in el. Cam asta a fost pe scurt.", povesti M, parca dornic sa scape cat mai repede de aceasta relatare

"Dar ce anume te-a determinat sa te duci la tragator si sa nu fugi impreuna cu toti ceilalti de acolo? De ce ai simtit nevoia de a te repezi la el?", intreba curios consilierul in timp ce facea notite pe o foaie.

"Nu stiu ce sa spun... Pur si simplu... Ahh, stati asa sa reformulez.... Deci..."

M se tot straduia sa isi gaseasca vorbele, si tot ce scotea pe gura era spus pe un ton nesigur si tremurat. Dar dintr-o data, iarasi scanteia! Acum mai proeminenta ca nicicand. Fara sa fie constient de ce, mintea lui devenise clara, si parca fara sa isi miste buzele si fara sa stie ce spune, incepuse sa vorbeasca in mod clar si transant. "Am crezut ca e el. Am plecat departe si am lasat totul in urma, dar l-am simtit."

Consilierul incepuse sa afiseze o privire ingrijorata, schimbarea brusca de atitudine l-a luat prin surprindere. "M, cine ai crezut ca este?"

De indata ce urechile lui M au receptat intrebarea, ceva din mintea lui facuse un click. A simtit cum devine stapan asupra propriei sale minti si cum informatia ii devine disponibila. Din acest moment, M devine constient de tot ce este el si ofteaza un "nu se poate..." grav, inspaimantat, umpland incaperea cu o stare de urgenta. Figura lui devine de-a dreptul terifiata, iar nelinistea consilerului se amplifica tot mai tare. In clipa imediat urmatoare, M sare din pat si se repede inspre usa, constient de ceea ce urmeaza sa se intample.