[-Lovitura-]

Serbia fusese doar primul meu pas. Au trecut 5 ani de la inceputul adevaratei mele ascensiuni si de atunci multe am realizat. Multe crime. Nu am tinut-o numai in masacre precum atuncea, nimeni nu isi dorea sa pun armata pe capul meu. Dar nu asta e motivul pentru care nu regret ca m-am invatat sa operez silentios. Incepusem sa-mi dau seama ca intentia lui Kojak era sa deprind acest talent pentru ce urma sa faca. La acel moment nu stiam scopul lui, dar nici nu ma interesa prea tare. Oricare era, capacitatea de a opera nevazut si neauzit ma ajuta.
Nu mi-am facut prieteni. Nu am avut parte de distractii de nici un fel. Nu le-am dorit. Ii priveam pe ceilalti cum isi faceau de cap cu femei, cel mai probabil prostituate, si stiam ca lucrurile acestea nu sunt de mine. Nu am fost facut pentru asa ceva si toate acestea sunt mofturi care au ca rezultat pierderea perspectivei. Mult mai multa satisfactie imi aduce violenta. Muuuult mai multa.
Am evoluat in cadrul organizatiei, devenisem un om respectat si temut in toata Serbia. Oficialitatile stiau cu ce ma ocup, dar nu aveau curajul sa ma infrunte. Mitele pe care grupul din care faceam parte le dadeau aveau si ele contributia lor, sa nu ma ascund dupa aparente. Dar nici acestea nu au ajutat la infinit. Angajatorii mei aveau ca scop luarea fraielor tarii, acest lucru insemnand eliminarea adversarilor, grupari criminale precum eram si noi, si subminarea autoritatii statului. Primul pas era usor, dar al doilea trebuia realizat dintr-o miscare scurta si ferma, altfel riscam sa disparem de pe harta puterii interne. In acestia 5 ani am contribuit din plin la eliminarea competitiei, am injunghiat, otravit, impuscat si aruncat in aer orice mi s-a cerut. De fiecare data am simtit nevoia de mai mult sange, mai multa distrugere si mai mult haos, dar intelegeam miza. Nu imi pasa de miza in sine, stiam in sinea mea ca la momentul oportun, Kojak va veni si ma va lua cu el, iar acest pas din viata mea nu reprezinta decat un prim pas catre ceva maret. Ei credeau ca tin la cauza lor, ca ii urasc pe albanezi, ca ii vreau pe americani dati afara, cand de fapt vroiam doar sa imi satisfac nebunia de a-i vedea pe altii suferind, tipand si de a-i vedea ingroziti inainte sa ii anihilez unul cate unul.
Venise momentul ultimului asalt catre carma statului, iar lista pe care am primit-o era una impresionanta: primul-ministru, presedintele, ministrul apararii si un general american si pe toti trebuia sa ii elimin intr-un interval scurt de timp, pentru a anihila capacitatea de reactie. Dupa ce realizam aceste asasinate, ceilalti urmau sa invadeze Parlamentul, Guvernul si strazile pentru a-si impune propria lor conducere. Primul-ministru era o tinta usoara, tinea un discurs cu ocazia unei festivitati importante. Nu ma interesa ce festivitate era, conta ca urmau sa fie prezenti multi gura-casca, iar serviciul de paza avea sa aibe o zi incarcata.
Chiar daca intentia era ca loviturile mele sa fie silentioase, mereu am plecat cu arsenalul pregatit. Un pistol cu amortizor la brau, un Kalashnikov la spate, cateva grenade la curea si multe magazii strecurate pe oriunde incapeau, totul acoperit cu o geaca lunga de piele neagra, ca asa se purta pe acolo. Asta e arsenalul de care are nevoie un om. Era o zi neasteptat de calduroasa pentru sfarsitul lui august, noroc cu cerul innorat, urasc sa-mi curga transpiratia pe fata! Piata unde urma sa aibe loc discursul era plin ochi de lume. Cand titna mea a urcat pe scena, oamenii izbucnesc in urale, mintindu-se probabil ca el chiar tine la acea festivitate si nu la voturile lor. Oamenii au nevoie de un genunchi in burta, nu de iluzii si minciuni. Nu am actionat imediat, am asteptat cateva minute bune pentru a il lasa sa se simta in siguranta creata de acele aplauze pe care in realitate nu si le merita. Cu cat stateam mai mult in acea piata, cu atat simteam mai mult cum sangele meu incepea sa clocoteasca. Ma uitam la oamenii din jur, ii vedeam cat de tampiti sunt si cat de lipsiti de scop, si cu cat lasam senzatia sa creasca in mine, cu atat vroiam sa las la o parte discretia. Din stand auzeam vorbe goale, iar pe privirile celor de langa mine se citea speranta. Nu am mai rezistat, am scos o grenada de la brau, i-am scos cuiul si am aruncat-o cu toata forta inspre tribuna. Cei de langa mine erau surprinsi, agentii de paza au tresarit, iar eu am scos Kalashnikov-ul. Buna arma. Aruncarea mea a fost precisa, a aterizat fix langa pupitrul de la care vorbea, nu a avut nici o sansa sa scape de explozie, dar nu am avut timp sa admir corpul lui sfartecat. Eram prea ocupat sa trag rafale in agentii de paza, nepasandu-mi catusi de putin de victime colaterale. Au vazut suficient razboi la viata lor, nu le strica sa li se aminteasca, preferabil in mod cat mai violent de acest lucru.
Sunt sigur ca au murit destul in acea piata, dar nu aveam timp de pierdut, urmatoarea mea tinta ma astepta. Discretia era data uitarii si cel mai probabil nu mai aveam ce face dupa ce terminam misiunea aceasta. Gandurile acestea vizau ceva mai indepartat, pana atunci trebuia sa tai inca un cap, cel al armatei. Strazile erau agitate iar fortele de ordine cresteau numeric incet-incet. Chiar daca am masacrat acea piata, stiam ca nu imi pot permite sa rad totul in drumul meu, deoarece mi-as fi facut evident traseul. Oricum asta nu era o provocare prea mare, eu ma deplasasem suficient de repede pentru a iesi din perimetrul pe care l-au baricadat in urma mea. Nu stiau cu ce au de-a face, prost pregatiti oameni. Peste cateva ore ma aflam in fata Ministerului Apararaii. Stiam planurile cladirii si cel mai important, unde e sala de conferinte, locul cel mai probabil unde se afla ministrul in acest moment. Ciudat era ca la intrare nu erau paznicii care erau de obicei, dar am presupus ca acestia au intrat in cladire pentru a intari protectia personalului. Am sarit gardul, pregatit sa fac un asalt rapid asupra culoarelor. Traversam curtea interioara aruncandu-mi privirea asupra tuturor ferestrelor, pentru a ma asigura ca nu ma asteapta vreo surpriza. Brusc, am simtit o durere ascutita in picior. Prabusindu-ma in genunchiul drept, vad cum din pulpa stanga. Celalalt foc de arma a venit imediat dupa aceea, strapungandu-mi gamba dreapta, aproape sa-mi gaureasca rotula. Chiar si asa, ramasesem imobiliza. Gloantele erau destul de maricele, cel mai probabil de 7,62, ceea ce insemna ca un lunetist m-a pandit. Armata sarba nu mai avea dreptul sa stationeze lunetisti atunci cand nu era stare de razboi, asadar cineva le-a vandut pontul. Imi era clar cine.
Cateva clipe mai tarziu, pe usa Ministerului au iesit cativa soldati, cu armele indreptate spre mine. Nu era nevoie sa faca asta, cu lunetistul ala in ceafa mea stiam ca daca incercam sa opun rezistenta eram mort. M-au luat de umeri si m-au tarat in cladire, iar picioarele ma dureau de nu mai stiam de mine atunci cand se frecau cu podeaua de marmura. M-au tarat pana in sala de conferinte, pe podeaua careia m-au aruncat. Acolo era Ministrul Apararii, alaturi de angajatorul meu. Ministrul era incantat:

-Asa, foarte bine ca l-ati adus viu! Acum suntem pregatiti.

Eu eram furios pana peste masura, dar picioarele nu ma ajutau deloc.

-Dupa cati am omorat pentru ca tu sa obtii puterea, imi faci asta! Stiam eu ca nu trebuie sa am incredere in tine. Pe cat m-ai vandut?
-La ce macel ai facut acolo, esti perfect dispensabil. Daca ajugneam la putere dupa asa ceva, era clar ca vom fi asociati cu faptele acelea iar noi nu ne puteam permite asa ceva. Imi pare rau pentru mentorul tau, dar ti-ai facut-o cu mana ta. O sa ai parte de o executie publica, act care ii va asigura ministrului sprijinul popular cu care va prelua puterea. Noi ne vom continua afacerile , de data asta cu bine-cuvantarea statului.
-Si ce te faci cu fortele de mentinere a pacii, crezi ca va vor lasa asa de usor?
-Generalul american e mort. Credeai ca doar pe tine ne bazam? Mijloacele noastre sunt mai mult decat suficiente pentru a mentine controlul asupra tarii. Dar acum gata cu vorba, vine momentul executiei tale!
-Sper sa ai parte de o moarte groaznica , fi-ti-ar pielea a naibii sa fie!

Insultele mele nu i-au impresionat pe soldati, care mi-au aplicat niste suturi de toata frumusetea in coaste. Eram foarte constient ca urma sa mor, iar acest lucru ma infuria si mai tare. Nu realizasem nimic pana in acel moment, setea inca dogorea in interiorul meu. Am fost luat in brate iarasi, si inca o data tarat prin holuri. In spatele meu se formase un soi de escorta, urma sa fiu prezentat precum un trofeu multimilor recunoscatoare. Niste idioti, cum isi acorda increderea unor monstrii la fel de cruzi precum sunt eu. In clipa imediat urmatoare am observat un om iesind dupa un colt. Era Kojak! Nu a pus nici un fel de intrebare, nu a spus nimic, doar a inceput sa traga rafale dupa rafale cu cele doua pistoale-mitraliera pe care le avea. Soldatii de langa mine erau franjuri, dar pe mine nu ma lovise nici un glont. Nimeni nu i-a putut face fata, iar eu am ramas singurul om din fata lui Kojak care mai respira.

-Neglijenta era sa-ti coste viata. Sa nu se mai repete!

Inca aveam mult de tras pentru a ii putea atinge cerintele. Dar nu aveam sa cedez in fata provocarii!