[-Eu-]

Nu conteaza cine sunt eu, pentru ca nu ar schimba nimic. Nimic din ceea ce este si va fi, pentru ca indiferent care mi-ar fi numele, acelasi voi ramane. Ceea ce conteaza este de ce sunt aici pentru a spune ceea ce tu citesti, sau mai bine spus, de ce exist.
Nu stiu ce sunt.Nu stiu cand am fost creat. Nu stiu cum, de ce, unde. Multe lucruri nu stiu. Si ce daca? Exist, acele raspunsuri nu vor schimba situatia, oricat de mult si-ar dori cei care isi pun aceleasi intrebari la randul lor. Totul este irelevant, in afara de un singur lucru. Sunt special. Aceasta este singura cunoscuta, singura constanta si singurul tel a vietii mele. Am stiut acest lucru de cand am deschis ochii pentru prima data, am stiut acest lucru toata viata mea, iar perfectiunea mea va fi atinsa odata ce eu voi ajunge acolo unde imi este locul. Acel loc imi este ,insa, necunoscut, ca multe alte lucruri din existenta mea. Dar il voi atinge, te asigur.
Nu am tinut la nimic, niciodata, indiferent. Nu conteaza daca este valoros, util, frumos, de bun gust, simbolic. Singurele lucruri la care voi tine sunt cele a caror lipsa imi va impiedica drumul catre perfectiune. Nu tin la nimic.
Nu am iubit niciodata, pentru ca insemna ca trebuia sa fiu iubit. Iubirea este o povara, asa va fi mereu, mai ales pentru mine. In plus, oamenii sunt demni de mila, nu de iubire. Mereu perfizi, mereu ipocriti si mereu egoisti. Macar eu sunt doar ultimul lucru dintre acestea. La ce mi-ar fi util asocierea cu celelalte 2 defecte capitale ale speciei? Cu ce m-a ajuta ridicarea unui suflet amarat de propria-i inferioritate aruncand-o sub influenta mea? Tot eu as fi cel mintit intr-un final. Tot eu voi fi cel care va accepta sa piarda ceea ce iubeste pentru ca stie ca niciodata nu va fi la fel.
Am invatat multe lucruri. Sa evoluez, sa folosesc lumea in folosul meu, sa distrug ce imi sta in cale. Dar nici una din aceste lectii nu ar fi fost la fel fara Lectia Lectiilor. Am fost invatat sa urasc. Ura-mi este cauza, mijloc si mod de indeplinire. Ii datorez totul urii mele, fara ea nu as fi fost special. As fi fost inca unul din acei oameni pe care ii urasc. Normal, obisnuit, dar mai ales, un lant care incatuseaza pe cel de langa el. Nu vreau catuse, vreau tot restul.
Nu am fost niciodata tanar. Nu am crescut, nu am evoluat spre normalitate. Normalitatea a fost baza mea de plecare, cea mai josnica ipostaza a mea. Nu imi pot imagina cum m-as fi simtit daca as fi fost nevoit sa fiu tanar vreodata. Tin minte primele mele amintiri. Eram confuz, nu eram constient de faptul ca sunt special. Dar el m-a indrumat, mi-a spus ca nu voi simti pentru mult timp pierderea celeilalte parti ale mele. Nu mi-a spus de ce, dar a avut dreptate. El stia ca sunt special si m-a impins in drumul catre perfectiune. M-a smuls din mocirla normalitatii. Mi-a dat aripi. Nu ii sunt recunoscator. Era obligat sa o faca. Obligat de catre inferioritatea sa, unica sa sansa de a isi spala acest pacat. A luat decizia potrivita.

Dar sa ne intoarcem...