[-Coloana-]

Stia ca omorase un nativ american cu mai bine de o zi in urma. Stia ca nu era sigur drumul pentru el, dar ceva ii dadea incredere ca o vizita data indienilor nu poate decat sa ii fie benefica, desi la prima vedere nu acesta era adevarul. Increderea aceea era ca sfoara legata de mijlocul lui, care il tragea inainte. Incredere oarba ar spune unii ,intradevar.
Amerindienii au stiut foarte bine sa foloseasca mediul natural cu dibacie. Un exemplu concludent erau tocmai aceste coloane de fum, nemaifolosite de catre alte civilizatii "mai evoluate" la scara aceasta. Ingeniosi si cu picioarele pe pamant, culmea, bazandu-se pe ceea ce realistii ar numi "superstitii". Aparentele inseala.
M se grabea, nu stia cat timp mai avea pana cand fildesul de fum sa se scufunde sub orizont. Stia insa ca trebuia sa fie atent. Semnalizarile pot insemna situatii tensionate, sau adunari de oameni sau ambele simultan. Norocul lui M ca nu mai erau paduri stufoase in drumul sau, fapt ce l-ar fi facut mai mult sa mearga orbeste decat ghidat dupa reper. Incepeau preriile cu un singur "e", stepa nord-americana. Bizonii numeau aceste zone casa lor, iar traiul a numeroase triburi de indieni depindea de acest lucru. Nu se auzea freamat in distanta, nu avea loc nici o partida de vanatoare.
Continuand sa mearga, M isi dadu seama ca acea coloana de fum nu era atat de aproape precum parea. Datorita caldurii si a oboselii, avea impresia ca fiecare pas inainte il indeparta de obiectivul propus. Dar el continua sa mearga inainte, nu avea alternative viabile. Nu a stiut cat timp mersese pana cand fumul disparuse de pe cer, iar problema devenise cu atat mai adanca cu cat soarele incepuse sa apuna. Grabise pasul. Trebuia sa aiba macar un punct de referinta pentru dimineata urmatoare, altfel urma indienilor ar fi fost pierduta. Norocul a fost de partea lui: era luna plina. Se simtea ca pe strazile Londrei din secolul XIX, cu diferenta ca nu erau strazi ci o prerie, si nu lampi de gaz ci luna. Poate nu ii amintea de acele locuri pana la urma...
La un moment dat a zarit ceva ciudat in pamant. Parea ca si cum ar fi fost rascolit de ceva, iar la o inspectie mai atenta, si-a dat seama de ce observase: copite, cel mai probabil de bizon. Nu avea rost sa urmareasca acele urme, doearece turmele de bizoni nu alearga in directia vanatorilor. Prefera o dovada mai solida, urme ale vanatorii, care sa-l duca la locul unde indienii isi facusera fumul semnalizator. La un moment dat, in departare, a zarit o lumina. Era focul de tabara pe care il tot cauta. Acum putea sa se odihneasca in asteptarea zilei urmatoare. Era mai sigur sa ii abordeze pe indieni la lumina zilei decat noaptea.
Era ciudat sa doarma in acea noapte. O fi fost de la efortul facut in timpul zilei prelungit pe durata noptii. Sau de la luna plina. Sau poate cel mai mult din cauza a ceva care nu putea percepe exact. Era acel lucru care l-a trimis in aceasta urmarire bizara. Ce puteau sa aiba indienii util lui? Nu exista cultura pe lumea asta care sa fie constienta de lumi paralele, sau de orice putea sa reprezinte barbatul misterios. Ar fi fost un moment artistic sa se gandeasca la cine era propria sa persoana, dar se intrebase de mii si mii de ori. Totusi, confirm teoriei logicii matematice, prezenta cuvantului "si" inseamna ca are loc o inmultire, asta insemnand ca el se gandise de milioane de ori cel putin. Rareori pentru cat timp avusese la dispozitie.
A doua zi, dupa un somn tulbure, M verifica daca indienii mai erau la tabara lor. Plecasera, dar asa cum anticipase, urmele erau suficient de clare ca sa le urmareasca cu lejeritate. Inainte sa porneasca in directia urmelor, se duse sa verifice tabara. O balta de sange intinsa patase pamantul arid si iarba joasa. Arata ca si cum pamantul prmise cu fericire darul generos. Ploaia dadea rar prin aceste zone in perioada asta a anului. Avansand catre lacasul focului de tabara, observa cateva pene ratacite pe jos. Din greseala si le-o fie pierdut vreunul dintre vanatori. Amuzant ca si grecii aveau pene pe cap...
Urma un nou drum lung. Trecuse ceva de la ultima masa, dar nu avea probleme cu asa ceva. Nemurirea sa avea cote inspaimantatoare uneori. Soarele il ardea. Spera ca indienii sa se intoarca intr-un loc cu vegetatie abundenta si cu umbra pe masura. Dar nu pentru ca soarele ii facea rau, il incomoda. Trebui sa tina un pas constant, era singura metoda cu care putea sa spere sa nu ramana prea in urma vanatorilor. Indienii din aceste regiuni foloseau constant caii, nu ca cei din Anzi.
Trecuse jumatate de zi. Reapareau dealurile. Simtea ca se apropie. De ce, nu stia inca, dar nu asta era cel mai important lucru. Aerul racoros ii mangaia spatele. Asta era cel mai important lucru.
Incepuse din nou sa observe o coloana de fum. De data asta nu mai avea cum sa dea gres! Facand slalomuri printre copaci [cretini?] , incepu sa auda un rau. La vederea acestuia, nu parea foarte mare. Cu atat mai mult cu cat dincolo de rau se afla tinta lui! Oamenii de pe malul celalalt se oprira din activitatile lor si se uitau uimiti, sau speriati, nu putea sa-si dea seama exact ce. Traversa raul incet, pentru a nu speria pe nimeni. Degeaba. Toti o luara la goana spre varful dealului, unde se vedeau corturile indiene. Dezamagit de incapacitatea sa de a parea neamenintator, continua sa traverseze raul in acelasi ritm lent, cand vazuse cum niste indieni goneau calare inspre el. M se grabi pe mal si se pregati de lupta, dar a fost luat prin surprindere. Nu de vreo tactica stralucita, ci de o engleza perfecta afisata de indieni:
- Inteleptul nostru a spus ca vei veni. Credeam ca nu o sa ne mai gasesti.
-...
-Vino, Corb-Alb are multe sa iti spuna.

Se parea ca intuitia l-a impins inca o data in directia potrivita.