Acum vreo 6-7 luni, Anca mi-a spus de situatia ei familiala. Nu o voi enunta aici, din respect pentru ea, dar voi spune o mica concluzie: nu credeam ca e atat de grav! De ce spun asta? Azi a cedat si a izbucnit in plans, din cauza situatiei (care nu se amelioreaza, nu se agraveaza, ci doar continua in acelasi ritm infernal). Cand am vazut-o ,cu ochii umpluti cu lacrimi, mi s-a reactivat "ticul" meu...cand vad un om plangand, pe care il stiu si la care tin, incep sa plang si eu, sau ma intristez rau rau de tot. Mai ales cu cat ea are si drept motiv sa planga.
Ca sa fie totul mai frumos, am incept sa-mi amintesc de o situatie similara care a tatalui meu in relatia cu mama sa, care...nu are rost sa zic.
Si tot cand o vedeam pe Anca in starea aceea, mi-am dat seama cat de egoist sunt. Egoist ca i ma plangeam ei de toate durerile mele, ignorand situatia ei. Poate am circumstante atenuante, dar asta conteaza mai putin [mai deloc ,ca sa fiu fair]... I'm fucked up!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu